Deşertul tătarilor
Traducere de Niculina Benguş-Tudoriu

Dino Buzzati

Dino Buzzati se naşte la 16 octombrie 1906 la Belluno, în vecinătatea munţilor Dolomiţi. Tatăl său, profesor de drept internaţional la Universitatea din Pavia, avea strămoşi veniţi din Ungaria în secolul al XV-lea, iar mama sa provenea dintr-o familie de dogi veneţieni. După absolvirea Facultăţii de Drept din Milano şi terminarea stagiului militar cu gradul de ofiţer în rezervă, intră, în 1928, în redacţia cotidianului Corriere della Sera, unde va lucra până la sfârşitul vieţii. Prin cronicile şi reportajele sale (în 1939 este trimisul special al ziarului în Etiopia, iar între 1940 şi 1942 îl găsim corespondent de război în marina militară), Buzzati a fondat o nouă scoală de jurnalism. Primele sale romane, Barnabo, omul munţilor (1933) şi Secretul Pădurii Bătrâne (1935), pun în lumină un puternic filon romantic, prin lirismul evocator şi prin proiecţia fantastică a eului personajelor, concepută ca un flux al existenţei cosmice. O dată cu scrierea romanului Desertul tătarilor (1940), începe să exploreze stările obsesionale, tensiunea spirituală a individului care ratează un destin exemplar. Marcel Brion remarcă, printre primii comentatori, “grandoarea excepţională a cărţii”. Condiţia umană este preocuparea continuă a lui Buzzati în prozele publicate ulterior, pe care le strânge în volumul Şaizeci de povestiri din 1958 (Premiul Strega). În 1953 i se reprezintă la “Piccolo Teatro” din Milano, în regia lui Giorgio Strehler, piesa Un caz clinic, dramatizată de autor după nuvela sa Şapte etaje. Adaptată în franceză de Camus, se joacă la teatrul “La Bruyere” din Paris în 1955. Buzzati a scris cincisprezece piese de teatru şi cinci librete muzicale. În anii ‘60 publică romanele Marele portret (1960) şi O dragoste (1963), volumul Monstrul Colombre şi alte cincizeci de povestiri (1966), precum şi mai multe volume de poezie. Se căsătoreşte, în 1966, cu Almerina Antoniazzi. Moare, la 28 ianuarie 1972,