Desertul tatarilor rom

Disponible uniquement sur Etudier
  • Pages : 264 (65831 mots )
  • Téléchargement(s) : 0
  • Publié le : 23 mai 2010
Lire le document complet
Aperçu du document
Deşertul tătarilor
Traducere de Niculina Benguş-Tudoriu

Dino Buzzati

Dino Buzzati se naşte la 16 octombrie 1906 la Belluno, în vecinătatea munţilor Dolomiţi. Tatăl său, profesor de drept internaţional la Universitatea din Pavia, avea strămoşi veniţi din Ungaria în secolul al XV-lea, iar mama sa provenea dintr-o familie de dogi veneţieni. După absolvirea Facultăţii de Drept din Milano şiterminarea stagiului militar cu gradul de ofiţer în rezervă, intră, în 1928, în redacţia cotidianului Corriere della Sera, unde va lucra până la sfârşitul vieţii. Prin cronicile şi reportajele sale (în 1939 este trimisul special al ziarului în Etiopia, iar între 1940 şi 1942 îl găsim corespondent de război în marina militară), Buzzati a fondat o nouă scoală de jurnalism. Primele sale romane,Barnabo, omul munţilor (1933) şi Secretul Pădurii Bătrâne (1935), pun în lumină un puternic filon romantic, prin lirismul evocator şi prin proiecţia fantastică a eului personajelor, concepută ca un flux al existenţei cosmice. O dată cu scrierea romanului Desertul tătarilor (1940), începe să exploreze stările obsesionale, tensiunea spirituală a individului care ratează un destin exemplar. Marcel Brionremarcă, printre primii comentatori, “grandoarea excepţională a cărţii”. Condiţia umană este preocuparea continuă a lui Buzzati în prozele publicate ulterior, pe care le strânge în volumul Şaizeci de povestiri din 1958 (Premiul Strega). În 1953 i se reprezintă la “Piccolo Teatro” din Milano, în regia lui Giorgio Strehler, piesa Un caz clinic, dramatizată de autor după nuvela sa Şapte etaje. Adaptatăîn franceză de Camus, se joacă la teatrul “La Bruyere” din Paris în 1955. Buzzati a scris cincisprezece piese de teatru şi cinci librete muzicale. În anii ‘60 publică romanele Marele portret (1960) şi O dragoste (1963), volumul Monstrul Colombre şi alte cincizeci de povestiri (1966), precum şi mai multe volume de poezie. Se căsătoreşte, în 1966, cu Almerina Antoniazzi. Moare, la 28 ianuarie 1972,în clinica “La Madonnina” din Milano.

Numit ofiţer, Giovanni Drogo părăsi într-o dimineaţă de septembrie oraşul, pentru a pleca spre Fortăreaţa Bastiani – prima sa garnizoană. Nici nu se luminase încă bine de ziuă când se trezi din somn şi-şi îmbrăcă pentru prima oară uniforma de locotenent. De cum sfârşi cu îmbrăcatul, la lumina unei lămpi cu gaz, Drogo se privi în oglindă, fără să încerceînsă acel sentiment de satisfacţie la care se aşteptase, în casă domnea o tăcere adâncă şi doar dintr-o odaie alăturată se auzeau nişte zgomote uşoare: mama lui tocmai se sculase, pentru a-şi putea lua rămas-bun de la el. Era ziua mult aşteptată, începutul adevăratei lui vieţi. Se gândea la zilele mohorâte de la Academia Militară, îşi aminti de serile lungi şi triste de studiu, când afară, pestradă, auzea trecând oamenii liberi şi poate fericiţi; îşi aminti de trezirile din timpul iernii în dormitoarele îngheţate, unde veşnic plutea în aer coşmarul pedepselor, îşi aminti de chinul cu care număra, una câte una, zilele ce păreau că nu se vor mai sfârşi nicicând. Acum era, în sfârşit, ofiţer, şi toate acestea aparţineau trecutului: n-avea să se mai chinuiască învăţând, nici să mai tremureauzind glasul sergentului. Toate zilele acelea, care până nu demult i se păruseră atât de odioase, trecuseră pentru totdeauna, alcătuind luni şi ani ce n-aveau să se mai întoarcă niciodată. Da, acum era ofiţer, va avea bani, femeile frumoase se vor uita poate cu interes la el, deşi, în fond, îşi dădu seama Giovanni Drogo, cei mai frumoşi ani – prima tinereţe – se sfârşiseră probabil. Continua să seprivească în oglindă, dar nu vedea decât un zâmbet crispat întipărit pe propriu-i chip, pe care în zadar încerca săl îndrăgească. Ce straniu! De ce oare nu putea să zâmbească degajat, aşa cum s-ar fi cuvenit, în timp ce-şi lua rămas-bun de la mama lui? De ce nu putea fi măcar atent la ultimele ei sfaturi, de ce nu reuşea decât să perceapă vag sunetul acelui glas atât de familiar şi de cald? De ce...
tracking img