interogaţie

Pentru a obţine o construcţie interogativă, limba română utilizează trei procedee.
1. Interogaţia fără element interogativ.
· În acest caz, tonul este mai ridicat la sfârşitul propoziţiei, indiferent de ordinea cuvintelor:
Tata ştie? = Ştie tata?
Este absolut obişnuită marcarea interogaţiei prin simpla ridicare a tonului. Este vorba de interogaţia „totală”, adică cea la care se răspunde prin da sau nu. Chiar dacă fraza este mai lungă, dacă există o singură interogaţie „totală”, tonul este mai ridicat la sfârşitul întregii fraze:
Nu e destul că m-ai minţit de atâtea ori până acum?
Diferenţa dintre fraza enunţiativă şi cea interogativă fără element interogativ este dată exclusiv de intonaţia ascendentă.
· Plasarea subiectului înainte sau după verb, depinde de cuvântul pe care vrem să-l punem în evidenţă. Deşi româna are o topică destul de liberă, în principiu, cuvântul care ocupă primul loc în frază este reliefat. De exemplu, diferenţa dintre:
Răsare luna? şi Luna răsare? este subtilă. În primul caz, sensul este „răsare sau nu luna?”, iar în al doilea caz este „luna sau soarele răsare?” Uneori, între cele două propoziţii cu ordinea inversată nu este nici o diferenţă:
Când pleacă trenul? = Trenul când pleacă?
E gata masa? = Masa e gata?
Inversiunea subiectului este posibilă şi în alte enunţuri, când vorbitorul vrea să pună în evidenţă primul cuvânt al frazei:
Ştii tu cât efort am depus pentru asta?
Pentru a insista asupra întrebării, se utilizează frecvent adverbul oare (vezi acest cuvânt).
Inversiunea subiectului, dublată de adverbul oare sau vreodată se întâlneşte şi în cazul interogativelor cu sens dubitativ, în care vorbitorul se întreabă, se îndoieşte de ce spune:
Ştie el oare care este situaţia?
S-a gândit ea vreodată la consecinţe?
Exprimarea subiectului prin pronume personal nu este obligatorie, mai ales atunci când acesta este cunoscut interlocutorilor.
2. Interogaţia cu element interogativ.
Se mai numeşte şi interogaţie