Le chevalier de la charrette

Disponible uniquement sur Etudier
  • Pages : 8 (1791 mots )
  • Téléchargement(s) : 0
  • Publié le : 14 avril 2011
Lire le document complet
Aperçu du document
[pic]

“ Nu răspunde nebunului după nebunia lui ca să nu semeni şi tu cu el.”
R
ăspunde însă nebunului după nebunia lui
Ca să nu se creadă înţelept”
(Proverbe 26, 4-5)

Primul mare roman al literaturii universale se situează la începutul epocii în care Dumnezeul creştinismului începe să părăsească lumea,moment în care omul rămâne singur şi poate să găsească şi sensul şisubstanţa numai în lăuntrul sufletului său, nicăieri înrădăcinat. Cervantes trăieşte în perioada fluxului ultimului mare val de misticism deznădăjduit, când se încearcă fanatic o reînoire, dinlăuntru a religiei pe cale de a se prăbuşi. Creştinul credincios, patriotul naiv şi loial, a atins, creînd esenţa cea mai adâncă a acestei problematici demonice: caracterul inevitabil al trecerii celui mai pureroism în grotesc, a celei mai ferme credinţe în nebunie. [1]
Cervantes face parte din categoria creatorilor de figuri imense care, strivite de făpturile lor mai vii decât viaţa însăşi, n-au biografie, sau au una ridicată pe ipoteze, aproape pierdută în mitologie.[2]
Δον Θυιϕοτε, ca aproape orice mare roman, a rămas singura obiectivare importantă a tipului său. Aceastăîntrepătrundere între poezie şi ironie, între sublim şi grotesc, între divinitate şi monomanie a fost atât de puternic legată de starea de atunci a spiritului încât acelaşi tip de structură nu s-a mai putut repeta în alte epoci istorice.[3]
În toată opera lui Cervantes, punctul central cade pe personajul don Quijote, care, adâncit in misterele cavaleriei, creează un nou univers, undedoar înţelepciunea mai poate distinge adevărata realitate.

Don Quijote- nebun înţelept sau înţelept nebun?

Nebunia lui Don Quijote-un bun necesar, atât pentru el cât şi pentru celelalte personaje din opera lui Cervantes.
Îsi pierdu minţile. Pentru binele nostru şi le pierdu, ca să ne lase nouă exemplu veşnic de mărinimie a sufletului. Cu mintea întreagă armai fi fost oare atât de viteaz? Făcu pe altarul poporului său cel mai mare sacrificiu, acela al judecăţii sale. Îşi împuie mintea cu sminteli frumoase şi crezu adevăr ce era numai frumuseţe. Şi crezu cu credinţă vie, cu credinţă zămislitoare de fapte, care-l făcu să-mplinescă ce-i spunea nebunia şi din simpla credinţă făcu adevăr.[4]
Nevoia de a iubi, de a trăi într-o lume a frumuseţei, setea deglorie, au fost imboldurule ce l-au condus pe Cavalerul Tristei Figuri spre o nebunie înţeleaptă şi o înţelepciune ajunsă la nebunie.
Sărmanul şi iscusitul hidalgo nu caută folos trecător şi nici desfătare a trupului ci nume veşnic şi faimă, punându-şi astfel numele mai presus de sine. Se supuse ideii sale despre sine, deci unui don Quijote veşnic, amintirii ce avea să rămână despre el. „ Celce-şi pierde sufletul şi-l va câştiga” a spus Iisus, adică îşi va câştiga sufletul pierdut şi nu altceva. Dacă Alonso Quijano şi-a pierdut minţile a fost pentru ca să şi le câştige in don Quijote, însă de astă dată aureolate în glorie.[5]
Despre o astfel de nebunie dusă până la înţelepciune sau înţelepciune ajunsă la nebunie vorbeşte şi Savatie Baştovoi în „Ortodoxia pentru postmodernişti”: „ Euam avut nebunia de a renunţa la mine însumi, ceea ce este cea mai mare nebunie. Dar este singura pentru care merită să trăieşti.”iar „ în viaţă merită să trăieşti numai pentru lucrurile pentru care merită să şi mori.”
Nebunie înţeleaptă. N-a înflorit nebunia lui până ce nu i s-au copt bine înţelepcinea şi bunătatea. Nu a fost un copilandru care se aruncă aşa, nebuneşte şi prosteşte într-oaventură necunoscută, ci un bărbat cuminte şi înţelept care înnebuneşte numai pentru că spiritul său a ajuns la deplina maturitate.[6]
Don Quijote intră-n „jocul” de-a cavalerul şi porneşte în lume în căutare de aventuri.
Nu a fost doar un contemplativ, ci a trecut de la vis la înfăptuirea celor visate. „ Şi cel dintâi lucru pe care-l făcu fu sa-şi cureţe o armură ce slujise...
tracking img