Introducere

După Marin Preda şi Petru Dumitriu, apar scrierile lui Eugen Barbu, al treilea prozator important al ,, generaţiei pierdute” . Romanul Groapa, la care scriitorul a lucrat timp de zece ani, refăcându-l de treisprezece ori înainte de a-l publica în 1957, reprezintă începutul unui ciclu dedicat nu numai lumii lumpenului (de care nu se poate face abstracţie în lumea mahalalelor ), dar şi muncitorimii. Acest ciclu a fost realizat prin: Oaie şi ai săi (nuvele), Şoseaua Nordului (roman), Prânzul de duminecă (nuvele), Să nu-ţi faci prăvălie cu scară (teatru). Cartea declanşează la apariţie o serie de controverse literare, fiind contestată, acuzată de un limbaj ,, crud” şi scene prea ,, tari”, într-un cuvânt de naturalism. Mai mult chiar, romanul abordând o lume de la periferia societăţii, o lume a hoţilor, o lume ce se derulează după propriile-i legi şi moravuri, având chiar un limbaj specific, a fost socotit că ar reprezenta un pericol social. ,,Realismul literaturii mele mi-a adus deseori acuzaţia de naturalism. Groapa a stârnit proteste pentru îndrăzneala de a aduce în scenă declasaţi, prefigurări păcătoase ale unei lumi dispărute. Dar această lume a fost lumea mea! Am trăit prin ea, în ea! Ce vreţi dacă aşa a fost? De ce să ne ferim faţă de duhorile pestilenţiale? Nu e mai bine să ne întrebăm cine a îngăduit o astfel de lume?”1 Şerban Cioculescu, un critic din vechea generaţie, nu percepe naturalismul ca un stigmat:,,…micul univers al “gropii” se individualizează prin pasiuni primitive mai adesea sănătoase şi printr un plein-airism robust, iar inseşi mizeria şi moartea au altă tonalitate, mai puţin sumbră şi niciodată repulsivă până la îngreţoşare […] Scrisul lui Eugen Barbu oferă tot felul de surprinderi, dar mai ales concizia rară, frazare scurtă, sacadată, dialogul concentrate, nervos, veridic. ۠” 2 Cu timpul, exegeza s-a nuanţat şi diversificat, iar cartea rămâne să vorbească prin sine.