Teologie, umanism, magie în Renaştere

Renaşterea nu a reprezentat doar o întoarcere la modelele culturii clasice greco-latine, ci şi o resurgenţă a practicilor magico-oculte ale antichităţii refulate de creştinism. Mişcarea fusese concepută de către ideologii umanismului ca o “renovare”, o “resurecţie”, o “reînviere” a valorilor antichităţii clasice, după lunga perioadă de “întuneric” şi “obscurantism” a Evului Mediu. Deşi în istoriografia contemporană imaginea resurecţionară a fost deconspirată ca un mit ideologic construit de învăţaţii laici pentru a polemiza cu atotputernicul sistem creştin (Ferguson, 1950), ea se bazează în rădăcinile ei inconştiente pe intuiţia procesului psihoistoric de “întoarcere” a culturii antichităţii târzii. Persecuţia şi interzicerea religiilor păgâne, începută o dată cu acceptarea creştinismului ca religie de stat de către Constantin cel Mare şi apoi impunerea lui ca religie unică de către Teodosiu, a reprezentat o violentă reprimare a tuturor arhetipurilor şi figurilor simbolice constelate în imagistica şi ritualul cultelor de mistere, al disciplinelor hermetice, al filosofiilor mistice (neoplatonism, neopitagoreism, gnoză) sau al mitologiei oficiale greco-latine. Tot acest material a început să revină la suprafaţă încă din secolele al XIII-lea şi XIV-lea, procesul ajungând la apogeu în următoarele două secole. În Renaştere, energia blocată în complexele imagistice cenzurate a fost în sfârşit recuperată. De aici aerul auroral, speranţele şi elanul vital care animă toate întreprinderile epocii. Terminarea Reconquistei în Spania şi descoperirea Noii Lumi sunt nişte corelativi exteriori, geografici, ai expansiunii interioare trăite de omul renascentist, prin recuperarea unor zone masive, aflate până atunci în umbră, din propriul psihism. O societate cu visele blocate (Le Goff, 1991) a regăsit astfel supapa onirică de comunicare cu sine însăşi. Începând cu secolul al XV-lea, astrologia, oniromanţia şi celelalte forme de