Poezie sincera si calda, usor nostalgica, deloc siropoasa. Un elogiu adus iubirii si naturii. Eminescu, inainte sa fi analizat fin starea prin care trece un indragostit, a trait el insusi iubirea. De aceea limbajul poeziei este cel al unui om indragostit[pic] cu adevarat, nu al unui poet care scrie de dragul scrisului. Eminescu a intuit bine ca dragostea si natura se intrepatrund, formand acea stare euforica, intotdeauna capabila sa produca fericire. Cand simti iubirea ca pe ceva usor, simplu, natural, esti cu adevarat indragostit. Intr-o alta perspectiva, doar tu, omul, esti capabil sa iubesti, aspect ce tine de natura ta umana. Din acest motiv poetul amesteca sentimentul iubirii cu sentimentul naturii. E natural sa iubesti. “Si daca ramuri bat in geam Si se cutremur plopii, E ca in minte sa te am Si-ncet sa te apropii.”
Orice miscare in natura ii trezeste poetului nostru amintirea iubitei sale. Fiecare strofa incepe cu un tablou din natura ale carei elemente rascolesc sufletul indragostitului. De fapt si aceste peisaje naturale exprima starile interioare ale poetului. Ramurile care bat in geam si plopii care se cutremura il tulbura, facandu-l sa caute alinare in amintirea ei. Poate ca si tu, atunci cand viata e mai tumultoasa sau traiesti evenimente care te tulbura, te gandesti la cineva care ti-e drag. E mai usor asa. “Si daca stele bat in lac Adâncu-i luminându-l, E ca durerea mea s-o-mpac Inseninându-mi gândul.”
Stelele, cu razele lor care ofera speranta, ii lumineaza adancul sufletului indragostitului pentru a-i insenina gandul indurerat de lipsa iubirii. E ca si cand acele mici franturi de fericire apar in viata ta si te fac, pentru moment, mai senin. Chiar si atunci te mai gandesti la persoana la care tii, nu-i asa? Chiar si daca norii se duc si viata devine linistita si frumoasa, tot iti vei aduce aminte din cand in cand de persoana pe care o iubesti. E inevitabil. E perpetuu: “E ca aminte