Traducere de Gabriel Liiceanu, Bucuresti, Humanitas, 1996
Sunt un specialist al obsesiilor. Nimeni nu le-a trait asa cum le-am trait eu. Stiu prea bine ce poate sa faca o idee din noi, pina unde ne poate duce, cum ne poate tari si rapune, stiu primejdiile nebuniei la care ea ne poate împinge, intoleranta si idolatría care stau la pindà în ea, impudoarea sublima la care vrând-nevrând ne supune... stiu ca obsesia este fondul unei pasiuni, sursa care o hraneste si o sustine, secretul care o face sa dainuie.
Eram departe de-a fi împlinit treizeci de ani, cind s-a întimplat sa fac o pasiune disperatà, agresiva, din care nu exista scapare si care m-a hartuit ani de-a rândul. Tara mea! Voiam eu orice pret sa ma agat de ea - si nu aveam de ce sa ma agat. Nu-i puteam gasi nici realitate, nici prin prezentul si nici prin trecutul ei. Plin de furie, îi atribuiam un viitor, il nàscoceam, îl înfrumusetam, farà sa cred o clipa în el. Am sfirsit prin a1 ataca, acest viitor, prin al urî: am scuipat de utopia mea. Ura mea iubitoare si deliranta era asa-zicând lipsità de obiect, tara mea se transforma în pulbere întâlnindu-mi privirea. O voiam puternica, farà de màsura, nebunà, asemeni unei forte malefice, unei fatalitàti ce ar fi facut sa tremure lumea, si ea era mica, modesta, lipsità de atribútele care alcàtuiesc un destin. Când mà aplecam asupra trecutului ei, nu descopeream decât servitute, resemnare si umilintà, iar când mà întorceam càtre prezent, mà întâmpinau aceleasi defecte, unele deformate, áltele ràmase intacte. O încercam farà cruzare si cu o asemenea frenezie de a descoperi în ea altceva, încât frenezia aceasta mà facea nefericit, atât era de clarvàzatoare. Am ajuns atunci sà înteleg cà tara mea nu rezistà în fata orgoliului meu, cà oricum, confruntatà cu exigentele mele, ea se dovedea neînsemnatà. Oare nu atunci am ajuns sà scriu cà as fi vrut sà se întâlneascà în ea «destinul Frantei si populatia Chinei?» Ce nebunie! Dar o nebunie care mà facea sà sufar, un delir