Salomeea sau devenirea unui mit nicoleta mănucu

Nu ai altă soluţie atunci când eşti condamnat la exil de o societate aflată în plină bulversare decât să te retragi din lume şi să adopţi soluţia lui Huysmans, care prefer㠓realităţii visul acestei realităţi”.
Primii care au simţit că lumea mergea la pieire au fost simboliştii. Împărţită între dorinţă şi moarte, cunoaşterea fiinţei la simbolişti s-a reflectat într-un mod regresiv. Refuzul realităţii i-a condus la contemplarea nostalgică a unui trecut mitic, unde vagabondează un cortegiu de fantome murmurând cuvinte letale descifrabile doar pentru iniţiaţii ce constituie “tribul “ poeţilor.
Pentru simbolişti mitul va fi purtătorul unui sens nou: ei vor fi aceia care vor propune o re-lectură a miturilor, operând o deplasare semantică în chiar sânul acestora. Printre miturile preferate de ei, cel al Salomeei se degajă cu pertinenţă. Iconografia abundentă, textele, poveştile, piesele, romanele sau poemele reiau acest episod al istoriei sfinte, episod ce priveşte tăierea capului sfântului Ioan Botezătorul. Dar autorii se îndepărtează în mod manifest de ceea ce ar putea privi suferinţele Precursorului pentru a pune în evidenţă pe Salomeea, tânăra femeie care obţine prin farmecele sale de la Irod Antipas capul Botezătorului.
Mitul ce se dezvoltă în jurul anilor 1890 aduce în scenă în maniera cea mai radicală pe femeia fatală, îmbrăţişând în modul cel mai fericit toate formele de artă. E interesant de văzut faptul c㠄portretul” Salomeei va deveni un fel de exerciţiu impus de estetica decadentă, pentru că, prin imaginea ei, portret blestemat sau viziune de artă, trece dialogul între pictură şi literatură, începând cu anii 1880. Legendele medievale şi picturile Renaşterii, capodoperele şi producţiile comerciale, celebrările halucinante şi exorcismul crud al parodiilor, aduc o mică contribuţie la istoria originală, motivaţiile sale psihologice, colecţia sa de obiecte simbolice, până la punctul de cristalizare ce