Trepte ale numinosului în revelaţia biblică

Deşi noţiunea de sacru este în prezent foarte bogată şi generală, în contextul creat de scrierile biblice sacrul aparţine ontologic fiinţei lui Dumnezeu, ţine de natura Lui. Intrinsec, El este sacru. Sacrul în relaţie cu altceva, este doar o derivare sau o exercitare a Fiinţei divine pe care aceasta alege să o facă.

Sacrul în raport cu natura umană nu poate fi privit în afara persoanei lui Iisus. Prin înomenirea Lui, sacralitatea s-a exteriorizat spre noi. În urma exteriorizării lui Dumnezeu, se petrece o stârnire a capacităţii de percepere a sacrului; Dumnezeu poate crea un context în care să ne apropiem de El. Umanul îşi depăşeşte sărăcia interioară prin momentele sacre de care are parte. Fascinaţia interioară în astfel de experienţe afectează în mod pozitiv toate valorile persoanei. Sacrul se manifestã în totalitatea fiinţei umane. Ca aparţinând transconştientului, sacrul se manifestă ca valoare; el este o valoare ambivalentă, amalgamând fascinaţia, admiraţia cu oroarea, cutremurarea, astfel apărând ca o sursă a celorlalte valori.

Rudolf Otto, în cartea „Sacrul”, afirmă că o încadrare a lui Dumnezeu în concepte şi raţiune ar epuiza sacrul. Ideea de divin conţine, în afară de atribute raţionale, ceva iraţional. Rudolf Otto vorbeşte de un surplus al sacrului, un element care se sustrage raţionalului, care se sustrage înţelegerii conceptuale; este un arrèton. Această componentă aparte este numită de R. Otto numinos. Noţiunea „nu poate fi definită în sensul riguros al cuvântului, ci poate fi doar analizată.”[1]

Rudolf Otto plasează numinosul în centrul experienţei religioase. Vom trece în revistă principalele momente de revelaţie personală a lui Dumnezeu în Biblie, analizând modul în care sacrul se descoperă umanului şi încercând o regăsire a elementelor numinosului descrise de Rudolf Otto.

În concepţia acestuia, numinosul are mai multe trepte. Prima este sentimentul stării de