Charles Ferdinand Ramuz

uimeşte. Şi-apoi, oare, pentru prima oară caută romanul să devină o „artă" după 1890? Raportul valorilor nu e întotdeauna cel just: Musil, de pildă, e pus pe aceeaşi treaptă cu Huxley; Faulkner tratat destul de sec după o tratare călduroasă a lui Charles Morgan; Françoise Sagan pare mai importantă decât Robbe-Grillet ori Pinget. Şi-apoi, în această istorie a romanului modern, locul atribuit Americii şi Rusiei e prea restrâns. Ele nu sunt exterioare unui perimetru european al culturii. Influenţa romanului

regard ne suffit pas pour donner consistance à l’identité personnelle de l’écrivain lorsque celui-ci est confronté, comme Paul Parsky, à l’épreuve du vieillissement. Ce 165 sentiment lui renvoie une image de stérilité et d’inutilité : 162 Charles-Ferdinand Ramuz écrit à ce propos : « L’œuvre d’art : si c’est bon, ce n’est jamais assez payé ; si c’est mauvais, c’est toujours trop payé », cité par Nathalie Heinich in Être écrivain. Création et identité. Paris : La Découverte, 2000, p. 23 163 Catherine