Obiceiul juridic ca izvor de drept
Raportul cutumă-lege

În teoria dreptului, precum şi în ştiinţele juridice, conceptul de izvor al dreptului este folosit într-un sens specific, strict juridic, prin care se au în vedere formele de exprimare a normelor juridice-actele normative (legi, practica judiciară, obiceiul juridic etc.) Pornindu-se însă de la sensul etimologic al cuvântului „izvor”, în ştiinţa juridică, prin el au fost denumite, de asemenea, sursele, originea, factorii de determinare şi creare a drepturilor. Analiza izvoarelor dreptului a pus în lumină două accepţiuni ale acestei noţiuni: izvor de drept în sens material şi izvor de drept în sens formal. Izvoarele materiale ale dreptului, numite şi izvoare reale, sunt concepute ca adevărate dat-uri ale dreptului, cauzele ultime ale dreptului. Izvoarele formale ale dreptului impuse de evoluţia de pe acum a dreptului sunt următoarele: obiceiul juridic, practica judecătorească şi precedentul judiciar, doctrina, contractul normativ şi actul normativ.[1] Lucrarea de faţă are ca scop analiza obiceiului juridic ca izvor principal al dreptului. Obiceiul este o regulă de conduită ce se formează spontan, ca urmare a aplicării ei repetate într-o perioadă de timp relativ îndelungată într-o colectivitate umană. Obiceiul, sub forma diferitelor datini, tradiţii şi practici, cu caracter moral sau religios, a reprezentat modalitatea principală de ordonare a relaţiilor sociale şi influenţarea acţiunii umane în comuna primitivă, în conformitate cu interesele asigurării existenţei şi securităţii colectivităţii. Este util să consemnăm faptul că nu toate obiceiurile create de societate devin izvoare de drept. „Obiceiurile recunoscute de puterea de stat şi dotate de aceasta cu forţă juridică devin obiceiuri juridice, cunoscute şi sub denumirea de cutume, sunt izvoare de drept”.[2] Mecanismul trecerii unui obicei din sistemul general al normelor sociale în sistemul izvoarelor dreptului este marcat de două momente importante:”