Scotie

distanţă, se presupune că sfârşitul este dat. Predicatul istoric funcţionează ca semnul unei desăvârşiri” (s.n.). Cel de-al doilea argument este dat de imparţialitate sau obiectivitate: „Să împingi o problemă actuală în trecutul istoriei, înseamnă să o scoţi din sfera resentimentelor personale, a intereselor meschine [...] care riscă să dea o linie prea polemică discursului [...]. Să înscrii diegeza în istorie, provoacă, din contră, un efect de imparţialitate”. Cel de-al treilea argument este iluzia: „Nu

astăzi, la suprafaţa tăcerii care ne învăluie, o izbitură, mai puternică decît altele, reuşeşte să fie desluşită, uşoară ca un oftat, fără nici o legătură cu alt sunet, tainică ; iar cererea unei explicaţii pe care o degajă ajunge să ne trezească. Dacă scoţi pentru moment bolnavului ghemotoacele suprapuse pe timpanul său, deodată lumina, soarele plin al sunetului se arată din nou, orbitor, renaşte în univers ; hoarda zgomotelor exilate se întoarce în graba mare, asişti, ca şi cum ar fi psalmodiate de nişte

Alaunson et constabulario Franciæ Aurelianis repetiit, et obsidionem levavit. Unde Anglici recesserunt ad oppidum de Le Mun-soLare, quos a tergo insecuta, cum eis commisit bellum campestre ; ubi occisi sunt de Anglis tria millia, et de Francis et Scotis viginti personæ ; ubi capti sunt dominus de Talbot et dominus de Scalez. Dehinc processit et obsessit oppidum de Georgewis, et per assultum sumpsit ; ubi captus fuit cornes de Southfolk cum duobus fratribus suis. Et consequenter, de consilio le Pucelle

eliberat de grijile luptei şi de diverşi Lamahos. Mult mai bine e, o Phales, Phales, să o prinzi, cînd fură lemne, pe frumoasa pădurăreasă, sclava lui Strumdoros, Thratta, care se întoarce din Feleea, să o cuprinzi în braţe, să o dobori şi să îi scoţi sîmburii ! Phales, Phales, dacă vrei să bei cu noi, în zori, cînd te vei trezi din beţie, vei mînca o mîncare bună, pentru sărbătorirea păcii, şi vom agăţa scutul deasupra vetrei". (Aharnienii, v. 241 şi următoarele). 154 / TRAGEDIA GREACA Acest

uriaşe producţii de experienţe trăite asociindu-se şi disociindu-se în cea mai deplină libertate, un fel de puding nervos, a cărei fiece parte era cuprinsă de tremur la cea mai vagă clătinare, un tam-tam gigantic pe care era de ajuns să-l atingi ca să scoţi nesfârşite rezonanţe"1. Personajul esenţial al cărţii este deci „viaţa"; „Viaţa gândeşte, ca să spunem aşa, «în jurul» omului şi, dansând doar, îi creează asociaţii pe care este, în mod penibil, nevoit a le culege, fără a obţine acel miraculos efect