Criza finaciara mondiala si originile sale
Criza economică mondială din 2007–2009 a început în luna iulie 2007,[1] moment când pierderea încrederii investitorilor americani în ipotecarea securitizată a condus la o criză de lichidităţi ce a determinat o injectare substanţială de capital în pieţele financiare din partea Rezervei Federale americane, a Băncii Angliei şi a Băncii Centrale Europene.[2][3] Indicele TED spread (ce descrie riscul de creditare perceput în economia generală) a sărit în iulie 2007, a oscilat vreme de un an şi apoi a crescut din nou în septembrie 2008,[4] atingând valoarea record de 4,65% în 10 octombrie 2008. Criza s-a agravat în 2008, întrucât bursele de valori din lume s-au prăbuşit sau au intrat într-o perioadă de instabilitate acută. Un număr mare de bănci, creditori şi companii de asigurare au dat faliment în săptămânile ce au urmat.

Prăbuşirea Administraţiei Federale pentru Locuinţe (S.U.A.) este adesea făcută responsabilă pentru producerea crizei. Însă vulnerabilitatea sistemului financiar a fost provocată de contractele şi operaţiile financiare complicate şi supuse efectului de pârghie, politica monetară a S.U.A. stabilind un preţ neglijabil pentru credit şi astfel favorizând o cotă foarte ridicată a efectului de pârghie şi, conform economistului american John Bellamy Foster, o „hipertrofie a sectorului financiar”.[5][6]
Turbulentele financiare s-au intensificat in mod puternic in luna septembrie a anului 2008 si s-au propagate foarte repede de la sectorul financiar la economia reala. Aceasta situatie dificila si fara precedent care a atins atat economia mondiala cat si fiecare economie nationala in parte s-a facut resimtita si la nivelul Uniunii europene ceea ce a determinat o analiza profunda si luarea unor masuri rapide de catre Banca Centrala europeana. Dupa luna august 2007, bancile central au resimtit problemele si riscurile finaciare iar dupa aceasta perioada au intervenit deja inchiderile mai multor segmente de peite si