Spui

magasin a fermé ses portes. 1.4.Traduisez en français ( 20 p.) « Viitorul scriitor, îmi spun, s-ar putea să-ţi dea să citeşti o simplă nerozie, în care semnele vocaţiei să fie cu desăvârşire absente, şi atunci, ce faci ? Rezultă că trebuie să-i spui în mod obligatoriu tânărului din faţa ta că are talent, chiar dacă nu-l are, ca să te pui la adăpost de surpriza care te-ar aştepta mai târziu. Dar sar putea ca necunoscutul care-ţi calcă pragul editurii sau revistei să-ţi aducă o carte pe deplin nereuşită

ori: când mioara va fi trebuit să le spuna celorlalte oi că el de fapt s-a însurat şi când va trebui să ascundă adevărul chiar propriei lui mame. “Şi-i spune curat Că m-am însurat Cu-o fată de crai Pe-o gură de rai Iar la cea măicuţa Să nu-i spui drăguţă Că la nunta mea A căzut o stea C-am avut nuntaşi Brazi si paltinaşi Preoţi munţii mari Paseri lăutari Păsărele mii Şi stele făclii…” Această alegorie dintre moarte si nuntă s-a născut datorită dorinţei ciobanului de a li se ascunde

dau fără să se ţină seama de mărturiile tale, că procesele se termină de cele mai multe ori împotriva adevărului, mărturisit cu atâta sigură credinţă de tine; se mai poate întâmpla să ţi se sugereze cu prietenie şi înţelepciune ceea ce ar fi bine să spui, sau se poate întâmpla pur şi simplu să nu mai fii chemat să depui mărturie. Este punctul în care calitatea de martor se dovedeşte insuficientă şi dramatică. E momentul în care ai de ales între a renunţa sau a te transforma în apărător, în procuror

„Monelle mai spuse: «Îţi voi vorbi despre viaţă şi moarte. Clipele seamănă cu nişte condeie jumătate albe, jumătate negre; să nu-ţi construieşti viaţa desenând numai cu jumătăţile albe. Vei găsi îndată desenele făcute cu jumătăţile negre. (...) să nu spui: trăiesc acum, voi muri mâine. Să nu împărţi realitatea între viaţă şi moarte. Spune: acum trăiesc şi mor. Epuizează în fiecare clipă totalitatea pozitivă şi negativă a lucrurilor»"2. Nu e un „roman". Nu se întâmplă nimic, nu se „povesteşte" nimic

aceeaşi cecitate literară, se află teoria “morţii” poeziei prin triumful final şi definitive al “raţiunii” (predominantă în secolul al XVIII-lea, cu prelungiri de “bun-simţ” pînă în perioada actuală): “Cînd începi să citeşti un poem, trebuie să-ţi spui că este opera unui mincinos, care vrea să ne ocupe spiritul cu himerele sale, sau în orice caz cu adevăruri atît de corupte, încît cu mare greutate poţi să distingi adevărul de eroare”(Le Clerc, 1699). Ideea de ficţiune este ucisă în germene, în numele

stei I Rotund stă tupilat, un oropsit de zei I Nelegiuit fugar ce vine spre tămadă I Cu sîngerate mîini, cu proaspăt smulsă spadă, I Ţiind o creangă răsărită de măslin I învăluităl-n panglică de Una albă I Şi ce năl-praznă mai văzui ? Pe nesimţite spui: I Naintea lui femei grămadă stau ciudate I Dormind în jeţuri, nu femei adevărate I Gorgonel-nfricoşate şi totuşi negorgone I...I Sînt aripate, groaznice, întunecate. I Lel-auzi cum straşnic sforăie cu geamăt greu. I Din ochi un suc scîrl-bos le picură