PUTEREA POLITICĂ – FORMĂ DE EXERCITARE
A CONTROLULUI SOCIAL

1. 1. Funcţiile puterii politice

Este deja un lucru binecunoscut că orice formă de comunitate umană implică, în mod necesar, o conducere, fără de care organizarea, existenţa şi funcţionalitatea grupului respectiv nu sunt posibile. Luând în considerare o asemenea teză vom putea afirma că începuturile guvernării, deci ale fenomenului politic, coincid cu cele ale vieţii sociale, condiţionându-se şi influenţându-se reciproc în decursul îndelungatei lor evoluţii. Societatea este un fapt natural, un dar al naturii, determinat de nevoia pe care omul o are faţă de semenii săi. Omul nu poate trăi izolat, în afara societăţii. Pentru un asemenea mod de viaţă el ar trebui să fie, după cum spune Aristotel, „animal ori Dumnezeu”. Dar, după cum nu este nici una nici alta, mediul şi locul lui de viaţă este societatea. În societate omul găseşte integrarea vieţii sale în diversele ei manifestări, precum şi posibilitatea atingerii scopurilor, care îi motivează şi animă existenţa, de la cele mai elementare până la cele mai înalte. Dar viaţa în comun, într-o societate, indiferent de nivelul ei de dezvoltare, implică, în mod necesar, o guvernare, adică o exercitare a puterii politice. În timp ce politica reprezintă o expresie de origine greacă, puterea, ca instrument al politicii, prin care, în definitiv, se realizează scopul acesteia, este de origine romană[1]. Explicaţia constă în faptul că civilizaţia greacă a pus un mai mare accent, în gândirea şi practica guvernării, pe ideea binelui comun ca scop al vieţii comunitare organizate şi conduse politic. Romanii, în schimb, ajunşi în situaţia de a gestiona un imens teritoriu, locuit de popoare dintre cele mai diferite, au adoptat forme organizaţionale care să le asigure, în primul rând, o dominare eficientă a acestora. Prin urmare, la ei s-a acordat mai multă atenţie conceptului de putere, alimentat fiind, şi de spiritul de dominaţie militară, ce se